Nu se vorbeşte destul despre poluarea
sonoră la care ne condamnă nu statul sau politica globală, ci semenii noştri.
În comparaţie cu alte seminţii, românii au tendinţa să vorbească tare. Fie
răstit (la nervi), fie surescitat (la veselie), fie pur şi simplu tare, din
proastă creştere sau din convingerea că ce are de spus interesează pe toată
lumea, românul cultivă tonul ridicat.
Pare să creadă că interlocutorul – orice
interlocutor - e, prin definiţie, cineva tare de ureche. De aceea,
strada, cîrciuma, mall-ul, toate locurile publice au, la noi, ceva de iarmaroc
pestriţ. Ceea ce, în oraşele „normale” din alte părţi, este zumzetul discret al
ambianţei urbane, la noi e zgomot de codru, de Bărăgan, de zaiafet. Şi cînd
munceşte, românul îşi cheltuie jumătate din energie strigînd. Chiar şi micile
şantiere curente (cele care, de pildă, dau găuri în asfalt) provoacă tămbălău.
„Coechipierii” se cheamă non stop unii pe alţii, îşi dau indicaţii, înjură cu
năduf, sau, măcar, fluieră a pagubă. Nici noaptea nu-i potoleşte. Ba
dimpotrivă! Stimulaţi, cumva, de liniştea din jur, se străduiesc încă şi mai
abitir s-o umple cu interjecţii. Să fie un reziduum ancestral al singurătăţii
pastorale? Al vremurilor cînd se dialoga de pe un deal pe altul? Sau al muncii
de cîmpie, sub un soare torid, cînd agricultorul cerea apă consoartei aflate la
celălalt capăt al tarlalei? Dar şi modernitatea a fost de îndată adoptată tot
pe linia ”aplicaţiilor” ei sonore. Radioul, amplificatoarele, telefonul mobil
şi-au adus rapid contribuţia la multiplicarea trepidaţiilor noastre auriculare.....
Citeste mai mult: adev.ro/mrene6
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu